Pace si armonie

A fost odată ca niciodată, departe, departe, un colț de lume de o frumusețe nemaivăzută… Era ca și când iubirea, pacea și armonia s-ar fi născut acolo și apoi, câte o mică frântură, ar fi zburat pe aripi de vânt în lumea întreagă, doar pentru a aduce speranța și a anunța că un astfel de loc chiar există în realitate. Ți s-a întâmplat, dragă Cititorule, să trăiești un moment în viață când ai știut că ești cu adevărat, dar cu adevărat, fericit? Probabil că ai fost și tu prin apropierea acestui loc minunat, doar că nu ai știut…

În acel loc trăiau doi îndrăgostiți frumoși, și nimic, dar nimic, părea că nu le putea întuneca viața. Lângă căsuța lor era o grădiniță plină de flori, iar în mijlocul grădinii era o floare de o frumusețe rară. Unii oameni credeau că acea floare era fermecată și că toată vraja locului i se datora. În fiecare dimineață, cei doi aduceau apă, pentru flori și pentru gătit, de la o fântână din apropiere.

Într-o zi, nu se știe cum, un strop din veninul unui șarpe ajunse în apa fântânii. Doar un strop, atât. Poate cineva rău intenționat se făcea vinovat sau, cine știe? fusese o întâmplare nefericită. Dar unii oameni sunt mult prea sensibili, și atunci, chiar și un strop de venin, într-un râu, le poate face rău. La început, totul părea neschimbat, ca înainte… Dar, încetul cu încetul, tânărul își simți mintea și sufletul întunecându-se, ca și când o negură s-ar fi abătut asupra lui. Nu își dădea seama că suferă, ci el credea că, de fapt, se trezea la realitate dintr-un vis lung și neobișnuit de frumos, dar totuși un vis… Simțea că trebuie să se scuture de vraja visului și să trăiască aievea. Astfel încât, într-o zi, se hotărî să plece departe, în lume, părăsindu-și iubita. Toate rugămințile nu l-ar fi putut opri din drum. Orbit de veninul șarpelui, care devenea, de acum, al lui, trecu prin grădinița cu flori, strivind în trecerea sa, zorită, floarea despre care toți spuneau că este fermecată.

Din pragul căsuței, iubita lui îl privea dispărând, întrebându-se care dintre ei doi trăia o iluzie… Este ușor să te îndoiești de tine atunci când cel mai important om din viața ta alege un drum nou și neașteptat, dând la o parte tot ceea ce ai crezut că e real. Într-un final, dezmeticindu-se, mergând în urma pașilor lui, tânăra văzu floarea ruptă și atunci culese câteva semințe, pe care le plantă cu grijă. Nu suporta să mai vadă nimicire în jurul ei, mai ales acum, când suferea atât de mult…

Zile întregi îl așteptă, cu speranță, să se întoarcă. Trecură săptămâni, trecură luni, dar degeaba: iubitul ei rămânea pierdut. Dar semințele încolțiseră, și mici plăntuțe, firave văzură lumina soarelui. Doar ele îi înseninau zilele și îi aduceau speranță. Dar nu speranță, din aceea, deșartă, în care fericirea depinde de un lucru care trebuie să se întâmple, ci speranță în sufletul care reînvață să trăiască, după ce a petrecut o perioadă de timp, în întuneric, la fel ca și micuțele semințe.

Când florile s-au făcut mari și viguroase, tânăra femeie a văzut că aduceau, din nou, iubire, pace și armonie… pentru că din asta se născuseră. Și nici un fel de venin nu le putea schimba, lor, firea…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *